Atașamentul anxios. Cum se manifestă în relații și cum se tratează
Cel care a propus inițial această teorie a atașamentului este John Bowlby, un important medic britanic. În cele ce urmează vom explica, în acord cu teoriile lui Bowlby, modul în care atașamentul anxios se formează, cum se manifestă la vârsta adultă și cum acesta este tratat în prezent, prin intervenții cognitiv-comportamentale.
Ca să înțelegem atașamentul anxios și cum ne poate influența modul în care relaționăm ca adulți, avem nevoie, într-o fază inițială, să înțelegem modul în care funcționează atașamentul în sine. Iar pentru a face asta, trebuie să înțelegem cum funcționează atașamentul la copii.
Cum funcționează atașamentul la copii?
Ca și copii, avem o serie de nevoi ce trebuie satisfăcute, în principal fiind vorba despre nevoia de hrană și siguranță. Având în vedere dependența absolută a unui copil, aceste nevoi nu pot fi satisfăcute decât prin intermediul adulților care îl au în grijă. Aceste nevoi reprezintă fundamentul atașamentului. Pentru a satisface aceste nevoi, copilul are nevoie de o relație cu unul sau mai mulți adulți (de care se atașează). Totuși, atașamentul nu este resimțit ca un mecanism instrumental, cât mai degrabă ca unul instinctual. Copilul nu resimte nevoia de atașament pentru a-și procura hrană și siguranță, ci simte nevoia de atașament în mod instinctual, ca pe o nevoie intrinsecă. Atașamentul este în sine o nevoie, la fel ca nevoia de hrană sau siguranță.
Mai apoi, odată ce copilul este suficient de dezvoltat, acesta intră în etapa de organizare a atașamentului. Din experiențele repetate cu figura de atașament, copilul își construiește modele interne despre sine, ceilalți și disponibilitatea relațiilor.
Citește mai multe despre programul nostru de psihoterapie pentru copii și adolescenți
Dacă adultul este disponibil, copilul resimte siguranță.
Dacă adultul este inconsistent, copilul resimte anxietate.
Dacă adultul este respingător sau înfricoșător, se formează strategii defensive.
Formarea atașamentului nu este un proces arbitrar. Copilul nu alege ce stil de atașament formează. El, practic, încearcă să găsească soluții la o nevoie fundamentală – „Cum păstrez accesul la persoana care mă protejează?”
Atunci când comportamentele de apropiere aduc protecție, copilul caută apropiere direct și flexibil.
Atunci când apropierea este respinsă, copilul începe să reducă exprimarea nevoii de apropiere.
Dacă răspunsurile sunt inconsistente, atunci copilul amplifică semnalele prin care solicită apropiere.
Dacă figura este simultan sursă de siguranță și frică, sistemul de atașament devine dezorganizat.
În funcție de elementele descrise anterior, atașamentul se poate organiza în următoarele modele:
Atașamentul securizant:
Atașamentul securizant se formează atunci când adultul este resimțit drept disponibil, predictibil, receptiv la semnalele de distres și capabil să regleze emoțional copilul. Copilul învață în mod implicit că „Atunci când am nevoie de ajutor, cineva va veni”, „Solicitările mele provoacă efecte dezirabile” și „Pot explora (mă pot îndepărta de figura de atașament) fără să pierd relația”.
Astfel se formează ceea ce Bowlby numește „bază sigură”. Copilul știe că se poate îndepărta fără să piardă relația și că, dacă va avea nevoie de ajutor, cineva o să vină. În mod aproape paradoxal, această bază sigură este exact acel element care permite copilului să se îndepărteze de figura de atașament pentru a explora lumea.
Atașamentul evitant:
Atașamentul evitant se formează atunci când figura de atașament răspunde la solicitările de apropiere ale copilului, în mod repetat, prin respingere, minimizare emoțională, iritare față de nevoile copilului și lipsă de receptivitate la distres. În această situație, copilul învață în mod implicit că „Dacă îmi exprim nevoile, asta nu va genera apropiere”, „Vulnerabilitatea provoacă respingere”, „Solicitarea apropierii este ineficientă și costisitoare”.
Pe cale de consecință, atașamentul se organizează într-o manieră defensivă – copilul începe să inhibe comportamentele de atașament.
Atașamentul evitant devine, practic, „Am nevoie de apropiere, dar trebuie să mă comport ca și cum nu aș avea.”
Atașamentul anxios:
Această formă de atașament se formează atunci când adultul răspunde la solicitările de apropiere ale copilului într-o manieră inconsistentă. Figura de atașament este percepută uneori disponibilă, alteori indisponibilă, imprevizibilă emoțional, uneori intruzivă și alteori absentă. Copilul nu poate stabili o predicție stabilă. Copilul încearcă să răspundă la întrebarea „Cum fac să nu pierd accesul la adult?”. Având în vedere tiparul inconsistent de răspuns al adultului, copilul nu inhibă sistemul de atașament, ci îl hiperactivează.
Pentru a menține atașamentul, copilul începe să dea semnale mai puternice, să se agațe de figura de atașament, să fie hipervigilent, să prezinte dificultăți de calmare și să monitorizeze excesiv adultul.
Totodată, copilul este rezervat în a se îndepărta pentru a explora. Copilul nu are siguranța că nu va pierde figura de atașament prin îndepărtare și, totodată, nu are certitudinea că, dacă va avea nevoie de ajutor, figura de atașament o să vină.
Dacă te putem ajuta, nu ezita să ne contactezi!
Atașamentul dezorganizat:
Acesta se formează atunci când figura de atașament este simultan sursă de protecție și sursă de pericol. Astfel, se formează un conflict imposibil de rezolvat – sistemul de atașament spune „apropie-te”, dar sistemul de protecție spune „fugi”. Având în vedere această lipsă de coordonare între cele două sisteme, atașamentul nu se poate organiza corespunzător.
Acesta este modul în care atașamentul funcționează în prima parte a vieții. Odată format un model de atașament, acest model se menține pe parcursul vieții și, la vârsta adultă, influențează modul de relaționare al persoanei. Simplificând, ne putem imagina ca și cum copilul „învață niște lecții” despre sine („merit sau nu merit afecțiune”), despre ceilalți („sunt disponibili sau nu”), despre relații („sunt stabile sau instabile”) și despre cum să mențină atașamentul (încredere, solicitare excesivă, evitare etc.).
Acum vom începe să discutăm despre atașamentul anxios la vârsta adultă
Atașamentul anxios la adult este o formă de organizare relațională, caracterizată de hipervigilență față de pierderea atașamentului. Neavând formată o percepție de siguranță a relațiilor, sistemul de atașament al persoanei este foarte ușor de activat. Persoana nu trăiește relațiile drept „sigure până la proba contrarie”, ci, din contră, le vede în mod implicit instabile și fragile.
Persoana care prezintă acest stil dominant are format un nucleu psihologic de tip:
„Nu sunt suficient de important(ă) pentru a primi afecțiune.”
„Relațiile sunt fragile și pot oricând să fiu abandonat(ă).”
„Dacă ceilalți se îndepărtează, pot să îi pierd ușor.”
„Nu pot să mă liniștesc dacă rămân singur(ă).”
„Trebuie să depun eforturi pentru a menține conexiunea.”
Acestea nu sunt atât de mult gânduri explicite, cât mai degrabă convingeri implicite. Persoana le trăiește, dar adeseori nu ar ști să le pună în cuvinte.
Cum se manifestă stilul de atașament anxios într-o relație?
Hipervigilență relațională – persoana monitorizează constant orice posibili indicatori de pierdere a relației (tonul vocii, expresii faciale, dispoziția partenerului).
Pe fondul acestei hipervigilențe, combinată cu nesiguranța caracteristică stilului, persoana poate interpreta indicatori neutri drept semne de abandon. Un răspuns mai „sec” poate fi interpretat drept „Ești supărat(ă) pe mine?”. Dacă partenerul este obosit, „Nu mai ești interesat de mine”.
Nevoie crescută de reasigurare – persoana caută în mod constant reasigurări din partea partenerului. Uneori acestea sunt căutate în mod direct („Mă mai iubești?”, „Sigur suntem ok?”, „Ești supărat(ă)?”). Alteori pot fi căutate indirect, prin testarea partenerului, verificări subtile, „dramatizarea” distanței pentru a obține reconectare.
Sensibilitate ridicată la distanțarea emoțională – autonomia, spațiul personal sau independența partenerului/partenerei pot fi interpretate drept indicatori de abandon. Astfel, dacă partenerul/partenera nu răspunde câteva ore la mesaje, persoana se poate simți abandonată. Dacă partenerul/partenera are nevoie de spațiu, poate fi perceput(ă) drept neinteresat(ă). Dacă între persoana cu stil de atașament anxios și partener(ă) apare un conflict minor, acesta poate fi perceput drept catastrofic.
Dificultăți de autoreglare – persoana are dificultăți în a se liniști singură, în a tolera incertitudinea și în a menține stabilitatea emoțională fără confirmări din exterior. Astfel, reglarea emoțională devine dependentă de disponibilitatea partenerului/partenerei, proximitatea relațională și validarea partenerului/partenerei.
Comportamente de protest – acesta este un concept foarte important. Atunci când persoana resimte atașamentul drept nesigur, aceasta mobilizează o serie de comportamente prin care încearcă să restabilească relația. Aceste comportamente pot fi: supărare intensă, reproșuri, gelozie, retragere dramatică, victimizare, testarea iubirii, amenințări cu despărțirea fără intenția reală de separare.
Ce este important de reținut vis-a-vis de aceste comportamente este că ele au ca scop restabilirea relației. Totuși, ceea ce se întâmplă adesea este că exact aceste comportamente au potențialul de a fragiliza mai degrabă relația, în ciuda intenției bune a persoanei.
Problemele pe care persoana cu stil de atașament anxios le prezintă pot fi sumarizate în două mari puncte:
- Persoana resimte distres major, frecvent, în cadrul relațional. Acest lucru se datorează impresiei de fragilitate a relațiilor, chiar și atunci când relația este una sigură.
- Persoana încearcă să prevină abandonul (adesea perceput, nu real) printr-o serie de comportamente (solicitări excesive de reasigurare, reproșuri, gelozie). În mod aproape paradoxal, aceste comportamente riscă să fragilizeze mai mult relațiile decât să le restabilească. Astfel, persoana se regăsește într-un cerc vicios foarte dificil de tolerat. Cu cât solicită mai mult reasigurare, cu atât partenerul/partenera devine mai distant(ă). Această distanțare generează și mai mult distres, pe care persoana, în mod automat, încearcă să îl reducă prin aceleași comportamente. Și ciclul se repetă.
Cum se tratează stilul de atașament anxios?
Explicat pe scurt, tratamentul cognitiv-comportamental al atașamentului anxios urmărește trei mari obiective:
- Reducerea activării sistemului de atașament;
- Restructurarea modelelor interne despre sine, ceilalți și relații;
- Reducerea comportamentelor excesive de asigurare.
Într-o fază inițială, este nevoie ca persoana să își înțeleagă bine propriul stil de atașament. În acest sens, în cabinet, facem psihoeducație (explicăm persoanei, aplicat pe situația ei reală, cum funcționează atașamentul).
Mai apoi adresăm modelele interne despre sine și lume. Urmărim să le modificăm de la „Eu nu sunt suficient de important(ă)” la „Sunt suficient(ă) pentru partenerul/partenera mea”. De la „Relațiile sunt fragile și instabile” la „Relațiile sunt stabile, până la proba contrarie”.
Mai apoi învățăm persoana o serie de tehnici de autoreglare, prin care aceasta să învețe cum să își regleze singură emoțiile, chiar și în absența partenerului.
În continuare, învățăm persoana să identifice interpretările eronate și, mai apoi, să identifice interpretări mai obiective. De la „Nu are chef de mine, sigur nu mă iubește” la „A avut o zi plină la muncă, este obosit(ă) și are nevoie de puțin timp singur(ă)”.
Iar mai apoi învățăm persoana cum să reducă comportamentele excesive de reasigurare.
Ce este foarte important de înțeles este schimbarea de paradigmă pe care psihoterapia încearcă să o genereze. Persoana cu stil de atașament anxios încearcă să obțină certitudine de 100% asupra relației. Tocmai această nevoie de certitudine este cea care generează o parte importantă din distres și disfuncție relațională.
Prin psihoterapie nu căutăm să obținem această certitudine, ci încercăm să reducem nevoia de certitudine. Relațiile sunt asemenea unui dans, care, atunci când funcționează sănătos, prezintă atât componenta de apropiere, cât și cea de îndepărtare (în siguranță). Cuplul sănătos este acela care poate să tolereze îndepărtarea, fără a pierde siguranța relației. Pentru persoana cu stil de atașament anxios, acesta este exact lucrul pe care este nevoie să învețe să îl facă. Nu să obțină 100% certitudine prin solicitări, reproșuri și testări, ci să tolereze o perioadă temporară de îndepărtare a partenerului/partenerei.
Daniel Drăgulescu,
Psihoterapeut MindPower Clinic