Când grija unui părinte devine anxietate și ce putem face ?

Perioada sarcinii și postnatală poate fi pentru unii părinți încărcată de emoții pozitive, stare de bine și mult entuziasm. În același timp, însă, este firesc să fie extrem de provocatoare. Contrar așteptărilor, simptomele de anxietate trăite de părinți sunt mai frecvente decât cele de depresie. Totuși, este lesne de înțeles acest fapt. Perioada perinatală (care cuprinde perioada sarcinii, nașterea și primul an după naștere) este presărată cu multe experiențe inedite, cu incertitudine și impredictibilitate. Cu somn insuficient și nu mereu calitativ, cu multe modificări pe care corpul unei mame le resimte. Peste toate, adaugându-se uriașa și minunata responsabilitate de a da naștere, de a crește și de a iubi cât se poate de bine o mică ființă umană.

Este anxietatea perinatală o problemă pentru mine?

A fi conștientă de prezența acestui tip de anxietate, precum și de felul în care te afectează, este foarte important deoarece reprezintă primul pas în a cere ajutorul specializat de care ai nevoie pentru a te simți mai bine și pentru a putea fi prezentă pentru bebelușul tău.

Grijile care pot apărea (sub formă de gânduri sau imagini) pot fi cu referire la:

•Sarcină (schimbările fizice prin care treci, sănătatea ta, sănătatea copilului, felul în care activitățile pe care le faci impactează sarcina, etc)
•Naștere (nu vei putea gestiona durerile din timpul travaliului, vei pierde controlul într-un fel care te va face să te simți stânjenită, ceva rău se va întâmpla cu tine sau cu bebelușul, copilul se va naște cu o deficiență, vei avea parte de tratament medical necorespunzător, vei fi abandonată sau lăsată singură, nu vei fi ascultată, nu vei avea control asupra unor decizii din perioada nașterii, nu vei simți iubire pentru bebeluș când îl vei vedea pentru prima dată, etc)
• Viața de părinte (nu vei simți o legătură puternică cu copilul tău, nu vei ști cum să răspunzi solicitărilor nou-născutului, vei alege numele greșit, nu vei avea suficient suport, corpul tău nu va mai fi la fel, viața ta nu va mai fi la fel, etc)

Este foarte important să ințelegem că anumite griji sunt complet naturale și adaptative, ajutându-ne fie să cautăm soluții concrete, practice, la anumite probleme specifice, fie să prevenim apariția unor probleme. În anxietate, însă, vorbim despre un nivel de îngrijorare care devine repetitiv, greu de controlat și care afectează starea emoțională, somnul, relația cu copilul sau capacitatea părintelui de a se bucura de această perioadă.

Diferența dintre grijă și anxietate poate fi explicată și astfel:

Grija firească te ajută să fii atent, prezent și responsabil. Apare în situații concrete și duce la acțiuni utile.

Anxietatea apare atunci când mintea începe să producă scenarii catastrofice, chiar și în absența unui pericol real. Nu mai duce la soluții, ci la verificări repetate, reasigurări, tensiune și epuizare.

De exemplu, în situația specifică în care bebelușul plânge, vocea grijii firești ar suna atfel: ,, Copilul are o nevoie specifică, voi verifica dacă îi este foame, are nevoie să fie schimbat sau are nevoie de afecțiune’’.

Însă, vocea anxietății ar zice: ,,Dacă are ceva grav? Dacă nu îmi dau seama? Dacă sunt un părinte rău? Dacă pierd ceva important?’’

Si totuși, cum ajung să dezvolt anxietate perinatală ?

Fiecare dintre noi prezintă o combinație de vulnerabilități și puncte slabe. Studiile in domeniu evidențiază o serie de factori (fiziologici, psihologici, de mediu) care sunt asociați cu anxietatea în perioada sarcinii și imediat după naștere. Să vedem care sunt cei mai menționați.

Solicitările de natură fiziologică

O multitudine de modificări au loc în corpul unei femei însărcinate pentru a o ajuta să susțină cât mai sănătos sarcina și a o pregăti pentru naștere: nivelul hormonal, funcționarea inimii, a plămânilor, a intestinelor, flexibilitatea articulațiilor și rezistența muschilor, temperatura corporală. Unele dintre consecințele acestor modificări fiziologice sunt mai frecvente (cum ar fi oboseala accentuată, modificarea greutății și a formei corpului), însă altele pot fi mai puțin așteptate (varice, acnee, reflux gastric, etc).

Iar mixul acesta de modificări fizice va face mai dificil procesul de reglare emoțională, conducănd la trăiri mult mai frecvente de iritare, tristețe, anxietate.

Perioada sarcinii ar putea, de asemnenea, amplifica anumite afecțiuni fizice preexistente, iar eticheta de ,, sarcină cu risc’’, ce e posibil să o auzi de la medicul tău, să alimenteze și mai mult nivelul de stres și îngrijorare.

Un istoric de anxietate

Studiile de specialitate arată că o istorie personală de dificultăți în sfera sănătății mentale crește riscul de anxietate atât prenatală cât și postnatală. Și chiar dacă nu putem schimba trecutul sau moștenirea noastră gentică, atât de mult este, totuși, în controlul nostru în prezent. Un risc mai mare nu înseamnă că acest lucru se va întâmpla cu siguranță.

Din contră, faptul că îți cunoști istoricul poate fi un avantaj, pentru că poți deveni mai atentă la primele semne și poți cere ajutor mai devreme.

În ședințele de psihoterapie putem identifica din timp vulnerabilitățile, situațiile care pot reactiva anxietatea sau depresia și propriile semnale de avertizare. Putem construi împreună un plan de prevenție, astfel încât să știi ce ai de făcut dacă observi că simptomele încep să reapară. Nu trebuie să aștepți să te simți din nou foarte rău pentru a cere ajutor.

Călătoria sarcinii

Cercetările de specialitate arată că anxietatea specifică sarcinii este mai des întâlnită pentru femeile care:

• Au avut experința unei pierderi de sarcină
• Au o sarcină neașteptată sau nedorită
• Au experimentat o naștere traumatică
• Actuala sarcină a urmat la scurt timp după o pierdere de sarcină

Această călătorie este unică. Important este să înțelegi semnificația a ceea ce se întâmplă și să accesezi toate resursele disponibile pentru a avea o experiență cât mai sănătoasă.

Experiențele timpurii din viață

Experiențele noastre de viață sau, mai degrabă, interpretarea pe care noi o dăm acestor experiențe, creionează credințele și presupunerile despre noi, despre alții și despre lume. Iar unele ne pot impacta mai mult decât altele. De exemplu, studiile de specialitate arată că relația cu proprii părinți poate avea un efect semnificativ asupra nivelului de anxietate parentală. E posibil să te percepi mai puțin competentă sau poate chiar să simți că nu te poți conecta cu ideea de a fi mamă.

Pentru alte femei, abuzurile din trecut sau alte experiențe stresante (diverse pierderi, dificultăți medicale) ar putea să alimenteze teama că nu vei fi bine tratată pe perioada sarcinii sau a nașterii.

În cadrul ședințelor de psihoterapie vei fi ghidată cu profesionalism și blândețe pentru a lucra cu aceste gânduri și emoții intense, accesând resurse pentru a gestiona experiențele neplăcute anterioare, a-ți dezvolta încrederea în tine și a te simți mai pregătită pentru această etapă frumoasă din viața ta de mamă.

Circumstanțele actuale

Multe studii evidențiază că o multitudine de evenimente ce au loc pe perioada sarcinii pot să cauzeze stres psihologic. Poate fi vorba despre situații ca: boala sau decesul unui membru al familiei sau al unui prieten, stres la locul de muncă, dificultăți financiare, renovarea casei, relocarea, etc. Cât de strsante pot fi percepute aceste evenimente depinde de semnificația pe care tu le-o atașezi, precum și de credința că deții sau nu suficiente resurse pentru a le gestiona. Suportul social prezent și mai ales disponibilitatea de a-l accesa poate juca un rol esențial în reducerea impactului negativ al acestor evenimente.

Narativele din jurul nostru

Chiar dacă nu sunt întodeauna atât de evidente, credințele și scenariile celorlalți despre naștere, sarcină și viața de părinte se găsesc peste tot în jur, de la poveștile auzite în familiile noastre sau în grupul de prieteni, de la idealurile despre responsabilitățile maternității, specifice culturii căreia îi aparținem, la modurile în care sunt portretizate sarcina și nașterea in social media zilelor noastre.

,,Sfaturi’’ despre ce ai voie și ce nu ai voie să faci pentru binele tău și al bebelușului vei auzi la tot pasul. Și, astfel, nu este de mirare că mamele în devenire pot ajunge să simtă presiunea și să fie hipervigilente pentru a nu face ceva eronat. Și mult prea des aceste mesaje vin din teama de a greși, mai degrabă decât din dovezi realiste. O abordare care alimentează, din păcate, anxietatea.

În concluzie, există mulți factori care cresc anxietatea în perioada sarcinii, a nașterii și după naștere. Sunt multe aspecte pe care nu le poți controla. Însă, este responsabilitatea ta să soliciți ajutor pentru a lucra cu gândurile și emoțiile dezadaptative și pentru a-ți ajusta comportamentul astfel încât să parcurgi această etapă fiind echipată cu resursele potrivite și cu încrederea că le poți accesa oricând e necesar.

Ce contribuie la menținerea anxietății perinatale?

Așa cum am menționat și anterior, anxietatea persistă nu din cauza situației în sine, ci din cauza semnificației sau interpretării pe care noi o atribuim unor gânduri/imagini/situații.

Voi explica in continuare mecanismul central prin care anxietatea parentală este menținută și, deseori, amplificată.

Să ne imaginăm ca și stimul situația în care copilul plânge sau nu doame bine sau are o nouă reacție. Urmează gândul catastrofic al părintelui : ,,Dacă este ceva grav?,,.

Ce vei experimenta în consecință? Emoții și reacții fizice, precum: anxietate, teamă, neliniște, tensiune musculară, respirație alertă, oboseală, iritabilitate. În încercarea de a te liniști, vei apela la comportamente de siguranță, precum : verificări repetate (cum respiră, ce temperatură are, dacă doarme sau nu), căutarea compulsivă de informații în mediul online, solicitarea constantă de reasigurări de la diferite personae( partener, membrii familiei, prieteni, medici), vei evita să lași copilul cu altcineva, vei controla și planifica excesiv.

Efectul pe termen scurt va fi impresia de liniștire, însă ceea ce învață creierul tău este această asociere, faptul că te simți mai ușurată și anxietatea se diminuează tocmai datorită comportamentelor de siguranță enumerate anterior.

În consecință, efectul pe termen lung sunt consecințe precum: anxietatea se menține sau crește, scade încrederea în sine ca părinte, crește dependența de verificări și reasigurare, crește epuizarea fizică și emoțională.

Urmează întărirea convingerii centrale : ,, Dacă nu aș fi verificat/ întrebat/ controlat, ceva rău s-ar fi putut întâmpla.,,

Ciclul se reia, mai rapid și mai intens, devenind un tipar automat și ducând la o anxietate și mai mare și la o încredere tot mai scăzută în abilitățile de a fi părinte.

Obiectivul terapeutic pe care îl urmărim în ședințele de psihoterapie este întreruperea spiralei anxietății perinatale, acest lucru realizându-se prin :

• Identificarea și provocarea gândurilor catastrofice
• Reducerea comportamentelor de siguranță
• Creșterea toleranței la incertitudine
• Dezvoltarea încrederii în sine ca părinte
• Expunerea treptată și acceptarea

Ca și rezultat, se va observa scăderea nivelului anxietății, creșterea încrederii în sine ca persoană și ca părinte și, desigur, îmbunătățirea calității vieții familiale.

Haideți să vedem în continuare două dintre strategiile cognitive și comportamentale cu care lucrăm la gestionarea anxietății perinatale în cadrul ședințelor de psihoterapie.

Dezvoltarea toleranței la incertitudine (strategie cognitivă),

prin înțelegerea diferențelor dintre POSIBIL și PROBABIL. Rațional, știm că parentingul nu oferă certitudine absolută. Nimeni nu poate controla tot. Iar anxietatea încearcă să transforme iubirea și responsabilitatea în control total.

Foarte multe lucruri sunt posibile. Este posibil ca o durere să însemne ceva grav. Este posibil ca un simptom minor să fie ceva serios. Este posibil ca o întârziere în dezvoltare să indice o problemă. Dar întrebarea utilă nu este doar ,, Este posibil?’’ ci:

Cât este de probabil?

Ce dovezi reale, concrete, am care susțin acest gând?

Ce alte explicații alternative pot găsi ca și interpretare?

Ce aș spune unei mame aflate în aceeași situație?

Reacționez la un pericol real sau la un scenariu al minții mele?

Să analizăm un exemplu concret. Presupunem că bebelușul a tușit. Gândul anxios ar putea fi: ,, Dacă are ceva grav?’’

Lucrul cognitiv poate suna așa:,,Este posibil să fie ceva grav, dar cât este de probabil? Are febră? Respiră greu? Are și alte simptome?’’

Iar un exemplu de gând echilibrat, mai realist și adaptativ la care se ajunge poate suna astfel: ,,Este normal să mă îngrijorez, pentru că îmi iubesc copilul. Dar în acest moment nu am dovezi clare că este ceva grav. Pot să observ situația fără să intru imediat în panică.’’

Reducerea verificării și a reasigurării (strategie comportamentală).

Știm cu toții că verificarea este deseori necesară. Devine însă mai puțin functțională atunci când este excesivă și este făcută nu pentru siguranța emoțională, ci pentru liniștirea emoțională. Câteva dintre cele mai frecvente verificări pe care le auzim frecvent la pacientele noastre sunt:

Verifică de foarte multe ori respirația bebelușului.

Caută repetat simptome in mediul online..

Întreabă partenerul care este părerea lui.

Sună medicul pentru orice semn minor.

Monitorizează fiecare reacție a copilului.

Compară permanent copilul cu alți copii.

Explicația prin lentila psihoterapiei cognitiv comportamentale este că, de fiecare dată când verific, anxietatea scade. Însă, ceea ce învață creierul, este : ,, M-am liniștit pentru că am verificat.’’ Si iată cum apare dependența de verificare.

Pe parcursul sesiunilor de psihoterapie lucrăm cu mamele pentru a le ajuta să înțeleagă cum verificarea contribuie la menținerea și amplificarea anxietății și le învățăm soluții concrete prin care o pot gestiona, reducând-o considerabil. Voi prezenta succint un exemplu în trei pași.

Mai întâi, identific și verbalizez nevoia de reasigurare: ,, Mă simt foarte anxioasă și vreau să verific respirația bebelușului.’’

Apoi, amân intenționat și gradual realizarea acțiunii de reasigurare, câte o acțiune pe rând (întâi 5 minute, apoi 10 minute, apoi 15 minute, și tot așa), observând că anxietatea crește, după care scade fără verificare.

Conștientizez si verbalizez: ,,Pot tolera disconfortul fără să răspund imediat la el.’’ Pentru a gestiona mai ușor disconforul, încerc să fac o actiune alternativă (ascult muzică, beau un ceai, îi ofer partenerului o îmbrățișare, etc).

Scopul nu este să devenim părinți indiferenți, ci părinți care pot răspunde la nevoile reale ale copilului, fără să fie conduși de anxietate.

Sumarizând, ce strategii NU funcționează în lupta cu anxietatea?

Verficăm constant

Căutăm cetitudine absolută

Căutăm reasigurări

Monitorizăm excesiv copilul

Evităm orice disconfort

Căutăm excesiv informații pe internet

Încercăm să controlăm totul

Ce strategii funcționează în lupta cu anxietaatea?

Diferențiem grija firească de anxietate

Observăm gândurile catastrofice

Evaluăm probabilitatea reală

Acceptăm incertitudinea

Reducem verificările excesive

Tolerăm disconforul fără reacție imediată

Căutăm echilibru, si nu control total

Așadar, a fi un părinte bun nu înseamnă că nu te îngrijorezi niciodată. Ci, mai degrabă, că ești un părinte care învață cum să-și observe îngrijorarea, să o înțeleagă și să nu o lase să-i conducă fiecare decizie.

Olivia Stupar, Psihoterapeut MindPower Clinic