Fuga de disconfort. Cum evitarea emoțiilor dificile ne adâncește anxietatea

Fiecare dintre noi simte, din când în când, disconfort emoțional. Fie că este vorba de tristețe, furie, vinovăție, frustrare sau frică, aceste emoții sunt parte din viața umană și din adaptarea noastră la lume. Totuși, mulți dintre noi am învățat, conștient sau nu, să fugim de ele. Le evităm, le îngropăm, le raționalizăm sau ne distragem de la ele prin muncă excesivă, scroll infinit sau alte mecanisme de apărare. Iar în spatele acestei evitări se află, adesea, o teamă profundă: că dacă le lăsăm să existe, vom fi copleșiți.

Ce nu știm, însă, este că tocmai această fugă constantă de emoții dificile întreține și adâncește anxietatea. Evitarea emoțională pare o soluție pe termen scurt, dar devine o problemă serioasă pe termen lung. În acest articol, explorăm cum funcționează acest mecanism, cum se leagă de anxietate și ce înseamnă să învățăm, treptat, să stăm cu disconfortul în loc să fugim de el.

De ce evităm emoțiile?

Pentru unii dintre noi, emoțiile au fost, încă din copilărie, etichetate drept „slăbiciuni” sau „lucruri rușinoase”. Am fost învățați să fim tari, să nu plângem, să nu arătăm că ne e frică. Poate că atunci când am exprimat o emoție intensă, am fost certați, respinși sau ironizați. Iar mintea noastră a tras o concluzie clară: emoțiile sunt periculoase.

Astfel, dezvoltăm ceea ce psihologia numește evitare emoțională. Este acel mecanism prin care, în loc să simțim, alegem să fugim – prin distragere, suprasolicitare, control excesiv sau chiar amorțire emoțională. De exemplu, în loc să simțim tristețea unei pierderi, ne afundăm în muncă. În loc să simțim furia dintr-o relație toxică, ne convingem că „nu contează” și ne retragem. În loc să simțim frica de eșec, ne autosabotăm și evităm provocarea.

Evitarea emoțională este un mecanism de apărare care ne protejează temporar de durere, dar ne privează, pe termen lung, de adaptare și vindecare. Emoțiile reprimate nu dispar, ci rămân în fundal, activându-se din ce în ce mai intens, în moduri greu de controlat.

Cum întreține evitarea anxietatea?

Anxietatea este, în esență, o teamă difuză, anticipativă. Este reacția noastră la pericol – real sau imaginar. Iar când evităm emoțiile dificile, mesajul pe care îl trimitem creierului nostru este că ele sunt periculoase. Mintea învață că nu trebuie doar să evite situații, ci și stări interioare. Și astfel, orice emoție negativă devine, în sine, o amenințare.

De exemplu, o persoană care evită să simtă furia va experimenta un val de anxietate de fiecare dată când cineva o tratează nedrept. În loc să simtă și să exprime furia într-un mod sănătos, va simți panică, tensiune, nevoia de a fugi. O altă persoană care evită tristețea va resimți neliniște și agitație interioară atunci când apare o pierdere sau o despărțire, dar nu va putea plânge sau procesa durerea.

Această evitare devine un tipar de coping anxios: în loc să confruntăm realitatea, fugim de ea. Ne simțim neliniștiți fără să înțelegem de ce, obosiți fără motiv, iritați fără un factor clar. Și în spatele tuturor acestor stări se află emoții neexprimate, blocate în corp și în minte.

Efectele evitării emoționale pe termen lung

Pe termen lung, acest mecanism de evitare emoțională duce la o serie de consecințe negative. În primul rând, apare o ruptură între noi și propria noastră lume interioară. Nu ne mai cunoaștem, nu ne mai înțelegem, nu știm de ce reacționăm cum reacționăm. Această deconectare favorizează nu doar anxietatea, ci și stări de depresie, sentimentul de gol interior, de lipsă de sens.

În al doilea rând, în relațiile noastre, această evitare creează distanță. Când nu ne exprimăm emoțiile, ceilalți nu ne pot cunoaște cu adevărat. Iar când evităm conflictele, nu le rezolvăm, ci le adâncim. Astfel, evitarea devine și un obstacol în intimitate, în autenticitate și în apropiere reală.

Nu în ultimul rând, evitarea emoțiilor ne face mai vulnerabili la tulburări psihice precum anxietatea generalizată, fobiile, atacurile de panică sau chiar tulburările de personalitate. Emoțiile reprimate se pot manifesta prin simptome fizice (tensiune musculară, insomnie, migrene), prin reacții disproporționate sau prin mecanisme de control excesiv asupra celor din jur.

De ce disconfortul emoțional este necesar?

Un adevăr psihologic important este că nu putem vindeca ceea ce evităm. Emoțiile nu sunt dușmani. Ele sunt mesaje, indicii despre ceea ce contează pentru noi. Tristețea arată că ceva ne-a durut. Furia ne arată că ni s-au încălcat limitele. Frica ne avertizează că ceva e nesigur. Vinovăția ne spune că am încălcat o valoare personală.

Când permitem acestor emoții să existe, învățăm să le conținem, să le ascultăm și, în timp, să le integrăm. Asta nu înseamnă că trebuie să ne „scăldăm” în ele sau să devenim copleșiți. Înseamnă să dezvoltăm reglare emoțională – adică să avem capacitatea de a recunoaște ce simțim, fără să ne speriem, fără să ne judecăm și fără să fugim imediat de acel disconfort.

Reglarea emoțională este o abilitate care se învață. Și, în multe cazuri, se învață cel mai bine în terapie.

Cum ajută psihoterapia să ieși din ciclul evitării?

În psihoterapie, în special în abordările cognitiv-comportamentale sau centrate pe emoții, clientul învață treptat să observe și să accepte emoțiile fără a le judeca. Procesul începe cu conștientizarea tiparelor de evitare: când anume fug de disconfort? Ce îmi spun? Cum reacționez?

Apoi, terapeutul ajută clientul să stea cu emoțiile – nu brusc, nu forțat, ci pas cu pas, într-un cadru sigur. Se lucrează cu gândurile care întrețin frica („Dacă plâng, înseamnă că sunt slab”, „Dacă mă enervez, o să rănesc pe cineva”) și se învață cum pot fi reformulate. Se explorează mecanismele de apărare, dar și resursele interioare care pot susține confruntarea sănătoasă cu emoțiile.

Terapia ajută la reconstruirea unei relații mai blânde cu propriul sine. În loc de autocritică, apare compasiunea. În loc de evitare, apare curajul de a simți. În loc de fugă, apare prezența. Iar când învățăm să rămânem prezenți cu ceea ce simțim, anxietatea începe să se dizolve.

Cum arată acest proces în viața reală?

Imaginează-ți o persoană care simte anxietate ori de câte ori trebuie să vorbească în public. De ani de zile evită orice expunere: nu ridică mâna la ședințe, refuză proiecte, inventează scuze. În terapie, descoperă că, de fapt, sub anxietate se află rușinea și frica de respingere. Își amintește cum, în copilărie, era ironizat(ă) de colegi când greșea. A învățat să fugă de emoția rușinii.

Prin terapie, începe să se expună treptat, să observe că emoțiile nu sunt catastrofale, că poate greși fără să fie anulat(ă). Învață să-și regleze respirația, să își observe gândurile automate, să își ofere sprijin interior. Și, pas cu pas, anxietatea scade. Nu pentru că dispare frica, ci pentru că se schimbă relația cu ea.

A fugi de emoții este un mecanism uman, învățat adesea din frică și durere. Dar adevărata eliberare vine atunci când alegem să ne oprim din fugă. Să ne întoarcem către noi, să ascultăm ce simțim, să rămânem prezenți cu disconfortul și să învățăm că nu trebuie să ne temem de propriile trăiri.

Anxietatea nu este doar despre „frica de ceva”. Este, adesea, despre frica de a simți. Iar atunci când ne dăm voie să simțim, să trăim emoțiile fără să le etichetăm ca periculoase, corpul și mintea încep să se liniștească. Nu instant, nu ușor, dar cu răbdare și sprijin, putem ieși din cercul vicios al evitării și putem construi o viață mai autentică, mai conștientă, mai liberă.

Terapia este spațiul unde această transformare poate începe. Un spațiu de siguranță în care emoțiile nu sunt negate, ci întâmpinate. În care nu ești forțat(ă) să „fii bine”, ci încurajat(ă) să fii sincer(ă). Iar de acolo, începe vindecarea.

Your Mind. Your Power.

Psiholog clinician & Psihoterapeut Ica Secoșan, PhD